Sunt în Bacău, de ieri seară.

Un oraş plin de şmecheri. Nu cred că mai găsiţi aşa ceva în România. Aici tot amărâtu’ e şmecher şi are mers de ăla legănat, cu mâinile destul de depărtate de corp şi bicepşii încordaţi. Poartă adidaşi de firmă, care sunt foarte curaţi mereu (şi să ai grijă să nu cumva să-l calci, că e nasoală treaba). Mă rog, cred că v-aţi dat seama despre ce oameni vorbesc
Şi dacă, din întâmplare, vreunul nu e şmecher… sigur are un prieten şmecher…

În rest, e acelaşi oraş: curăţel, cu străzi destul de bune, semafoare noi, terase fancy şi puţine cluburi de noapte. Un oraş de care încă mă simt foarte legat dar în care nu îmi dorisem niciodată să vin.

Eu am ajuns la Bacău precum d-l Goe, care s-a mutat la Bucureşti să scape de repetenţie.

Ca să scurtez foarte mult: am fost prins jucându-mă pe laptop în timpul unei ore de chimie, în care erau invitaţi nişte elevi din Luxemburg (care m-au dat în gât, de fapt) pentru schimb de experienţă; urmare: doamna Zup a zis că dacă nu mă mut, nu mai trec clasa anul următor. Treaba asta a lansat o serie de discuţii în cancelarie despre mine.

La matematică îmi ieşea media, după ce am fost prins copiind şi luasem 1 (şi domnul Cuza îmi spusese deja “silva, silvae, la toamnă, tatae”)

Atunci s-a trezit domnul Chichifoi (profesorul meu de fizică, care mă cunoştea de prin clasa a VI-a când îi dădeam eu o căruţă de bani pe enciclopedii, că alea erau la modă atunci). La fizică stăteam cam prost: mai trebuia să primim o notă (din burtă, pe “activitatea” la oră), iar dacă luam 4 (sau 3, nu mai reţin), rămâneam corijent. Şi atunci mi-a zis: “Lasă, dacă nu te-a lăsat domnul Cuza, te las eu”.

Şi a venit mama, de la Bacău, şi a vorbit cu ‘nea Şişifua (n.r. Chichifoi) să mă treacă, că mă mută.

La Gura Humorului nu puteam să rămân, pentru că era un singur liceu, iar eu, elev silitor şi cu pretenţii, trebuia să continui cu informatica. Mama a vrut mereu ca eu să fac liceul la Bacău, dar mie mi-a displăcut ideea de oraş mare şi necunoscut. Cred că era mai bine dacă făceam aici de la început… dar, cine ştie?!

Şi să revenim din “scurta” paranteză în care îmi explic trecutul zbuciumat

De fiecare dată când vin la Bacău devin nostalgic după nişte vremuri pe care atunci nu le-am perceput ca fiind extraordinare. Au trecut atât de repede încât nici nu mi-am dat seama că s-au întâmplat vreodată. Totuşi, aici am iubit pentru prima dată, aici am avut cel mai tare prof de la liceu (căruia am să-i fac o vizită zilele astea; n.r. Barbu), aici mi-am făcut nişte prieteni foarte buni. Toate acestea sunt lucruri care îmi amintesc cu plăcere de acea perioadă.

Berile în Savoy, plimbările prin parcul Cancicov… gata, că e târziu. Simţeam nevoia să fac o confesiune

Cel mai mult mă enervează că mama a instalat o antenă parabolică exact la geamul meu, şi care îmi strică toată priveliştea pe care eu o admiram seara.