“… însă în ochii curvei ce-am văzut-o ieri era drumul spre mare.”
Citatul ăsta din Vama Veche e genial: le ridică statutul social al curvelor şi deodată par a fi ceva pozitiv (poate ele chiar aşa sunt, dar deh, societatea noastră…).

Eu n-am văzut nicio curvă, dar am străbătut mai bine de jumătate din drumul spre mare. Un drum care dura vreo 13 ore, jumătate de zi şi o noapte de vară, cu un vagon numai pentru tabără, cu prieteni buni şi atmosferă frumoasă, fără vreun pic de somn. La finalul lui stăteau deja primul răsărit, primii aerosoli, zâmbete obosite şi gânduri răzleţe de “ce va fi”.

Am scos capul pe geam şi brusc am simţit iubirea mea faţă de trenuri. Îmi povestea bunicul că de pe la 3 până la 7 ani, dacă eram în centru şi auzeam semnalul sonor de avertizare de la barieră, trebuia să mergem să vedem trenul cum trece. La 4 ani am urcat pentru prima dată într-o locomotivă, la Motru, şi m-a fascinat că avea volan pentru frână.
Mi-am amintit când eram în clasa a 4-a şi mergeam cu trenul de la Mangalia la Costineşti şi am stat tot drumul cu capul pe geam, uitându-mă la locomotivă, de am ajuns să fac injecţii la mare.
Mi-am amintit cum în vacanţa dintre a 9-a şi a 10-a, în Buzău, am fost la mecanicul locomotivei şi l-am rugat să mă ia cu el. Am mers până la Constanţa, şi am fost foarte încântat că mă lăsa să claxonez de fiecare dată când ne întâlneam cu alt tren, ne intersectam cu o şosea sau intram într-o gară.

Şi stau pe geam cu mâinile întinse şi gura deschisă şi-mi place la nebunie. Şi iarna, când e ger, la fel fac.

Ce fain miroase creozotul, cu care sunt întreţinute traversele de lemn şi ce fain arată pietrele între ele.

P.S. De la 2 ani ştiu ce înseamnă pantograf