Pentru că ştiu că sunt unii care îşi fac griji şi îşi imaginează scenarii sumbre în care eu sunt protagonist, trebuie să vă mărturisesc că sunt bine, în principiu.
Am trecut prin drama înmatriculării (despre care ar trebui să scriu un articol), am mai fost într-o excursie la Iaşi, cu acelaşi scop ca şi prima dată (şi despre care aş vrea să scriu), am spălat rufe la maşină pentru prima dată în viaţă, am privit de sus, am trăit senzaţii intense, am descoperit ceva muzică faină, şi, nu în ultimul rând, am avut statusuri mai ciudate 
Ultimul (“anul trecut pe vremea asta eram nebun după tine“) a stârnit reacţii, ceea ce m-a surprins. Chiar nu mă aşteptam…
Cel mai mult m-a impresionat o prietenă, care mi-a spus că i-ar plăcea să citească o carte cu titlul ăsta. Şi mie mi-ar plăcea să o scriu, dar n-am absolut nicio idee despre cum să încep.
Sper să găsesc un început şi să revin cât mai repede!
Hmm… daca stau si ma gandesc… as putea scrie eu o carte cu titlul asta
… dar o sa ma abtin pana o sa scriu “De atata timp sunt nebun dupa tine…”
Poate că anul trecut şi ea era nebună după tine. Dar nici unul dintre voi nu i-a spus-o celuilalt.
Eu i-am spus. Şi dacă ea era nebună, nu ştiu… dar tind să cred că nu
Măcar ai avut curajul să-ţi materializezi sentimentele în cuvinte. E o dovadă de curaj. Măcar nu ai rămas cu îndoiala. Regreţi ceva ce ai făcut, nu ce nu ai făcut. Şi asta contează foarte mult. Să-ţi asumi deciziile, să conştientizezi că există repercursiuni. Ai mai crescut un piculeţ de-atunci, aşa-i?
Păi tot timpul am avut curajul ăsta. Cred că doar o dată sau de două ori nu am avut curaj să spun ce simt
Şi nu regret ce am făcut, că n-are niciun rost. Nu mă ajută cu nimic regretele…
Nu înţeleg ce-ai vrut să zici la sfârşit… că am crescut…
Păi, în general, după aceste drăguţe momente evoluăm. Creştem. Deschidem alţi ochi.
Posibil. Nu cred că am stat să analizez eventuala evoluţie a mea
Şi poate că nici nu sunt eu acela care trebuie să tragă concluziile…
eu inca astept…
Şi mie îmi pare rău… Bine ai venit acasă