Teatrul Naţional Bucureşti, sala mare. Şi pe cât de mare, pe atât de plină

Am fost împreună cu câţiva colegi de grupă de la facultate, la recomandarea domnului Val Vâlcu. Asta pentru că e singura piesă care se joacă şi are legătură cu jurnalismul pe care noi îl studiem cu mândrie. Ultima oră

“Un profesor aflat într-o căutare romantică, pe urmele lui Alexandru Macedon, nimereşte în jungla presei româneşti interbelice. Prin ciocnirea dintre două lumi diametral opuse, Mihail Sebastian reuşeşte să construiască o satiră plină de vervă. O cuceritoare poveste de dragoste, în mijlocul unei lumi fără scrupule, nu foarte diferită de cea în care trăim.

Puternicul om de afaceri Grigore Bucşan pregăteşte o mare lovitură financiară în domeniul cerealelor. Pentru a-şi atinge scopul corupe miniştrii, mituieşte ziarişti, mânuieşte destine. Întâmplător însă îşi intersectează traiectoria socială cu modestul, cinstitul şi visătorul profesor de istorie Alexandru Andronic, fascinat nu de bani, nu de putere ci de… Alexandru Macedon. Ce alt final decât o adevărată “lovitură de teatru” poate avea o asemenea întâlnire, când între cei doi intervine şi o femeie frumoasă?”

Mi-a plăcut că a fost surprinsă foarte bine schimbarea politicii editoriale în funcţie de cum vor mai marii… scrie-l de bine, scrie-l de rău, scrie-l de bine, scrie-l de rău, nu vezi că mă enervează?

Mircea Albulescu, Claudiu Bleonţ, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ilinca Goia. Oamenii ăştia chiar sunt talentaţi, vă garantez eu. Per total, Ultima oră este o piesă frumoasă, care merită văzută.

A fost jucată pentru prima dată în 1955, sub numele Afacerea Protar, cu Radu Beligan în rolul profesorului Andronic.

P.S. Nu uitaţi de telefoanele mobile