E dezastru!

Poliţiştii ăştia care dau carnete pe şpagă chiar nu-şi dau seama ce rău fac?
Copiii ăştia inconştienţi chiar nu-şi dau seama ce responsabilitate mare au când sunt la volan? Viteza şi băutura, eventual combinate, duc către un singur drum: ultimul.

Şi nu uitaţi, de cele mai multe ori soluţia e frâna, nu acceleraţia.

Ascult muzică tristă şi cânt, parcă absent din lumea asta. Toate semafoarele sunt verzi, mergem mai departe….

Să vă povestesc. După cum intenţionam de multă vreme, mi-am adus în sfârşit bicicleta la Bucureşti. Numai eu ştiu cum a încăput în maşină Şi am dus-o direct pe balcon.
Astăzi trebuia să mă întâlnesc cu cineva în faţa Ateneului şi am hotărât să merg cu bicicleta, întrucât era şi oră de vârf şi era cel mai convenabil mijloc de transport. Când ies din apartament, mă întâlnesc cu nenea vecinul care, când mă vede cu bicicleta, îmi spune să am grijă să nu zgârii liftul că deja l-a zgâriat cineva şi cabina e nouă şi bla bla. Bun. Eu oricum îs atent cu chestiile astea, că şi mie îmi place că e nou şi îngrijit.
Când m-am întors acasă şi am ieşit din lift, m-am întâlnit cu o domnişoară tinerică şi blondă care strângea banii pentru întreţinere. Şi i-a bătut şi vecinului la uşă. Ăsta mă vede iar cu bicla, se uită la mine destul de insistent şi eu intru în casă fără să-i dau atenţie.

După 2 minute apare la uşă la mine, în timp ce îmi executam datoria de cetăţean onest şi îmi zice că dacă mă mai vede vreodată cu bicicleta în lift vorbeşte cu Rita să ne scoată din chirie şi faze dintr-astea. A urmat un schimb acid de replici dar…

Gata, m-am plictisit să povestesc. Ne-am împăcat şi gata. Nimic deosebit.
Doar că simţeam că n-am mai scris de mult şi în sfârşit s-a întâmplat ceva să am ce scrie

Ne auzim de îndată ce am net şi îmi pun la punct camera şi apartamentul. Pupici

Îmi aduc aminte nişte momente de vara trecută, din Bulgaria, când mă spălam pe dinţi alături de colega mea de cameră. Îmi plăcea foarte mult, şi chiar intenţionat o făceam amândoi în acelaşi timp, nu pentru că aşa se nimerea.

Chestia asta m-a făcut să mă simt foarte apropiat de ea. Bine, întâmplarea face că ea era foarte sexy, avea nişte picioare criminale (cum ar zice unii) şi părul creţ şi mie-mi plăcea să mă joc seara înainte de culcare cu mâna prin el. Şi era şi frumuşică.

Dar eu am fost atât de prost încât am ţinut cont mai mult decât ea că are prieten şi atât de laş încât n-am avut curajul s-o sărut.

Este vorba despre un băiat, Alex, care a murit anul trecut pe 5 iunie. La ultimul articol au apărut diverse comentarii referitoare la moartea sa, printre care unul care m-a marcat. Era altfel, diferit de toate celelalte… scris de tatăl său.

Am să-i dau copy-paste aici, pentru că acolo nu ştiu cât timp va mai fi disponibil.

nu stiu sa umblu cu pc-ul sper sa puteti citi ce sicriu sunt doar un simplu zidar dar multumesc lui d-zeu ca am zidit un copil iubit de cei care l-au cunoscut ,lumea sa schimbat aerul e altul ,casa e alta,oamenii tot oameni nu cred ca ma va mai supara cineva. ce sa-mi faca sa ma supere sa-mi omoare copilu? tapa a facut-o altu asa ca sunt linistit Ii pup pe toti prietenii lui stiu ca unii au pus-o de betie in amintirea lui,cu votca cu bere ,sa le fie acidul usor si cea mai buna desteptare e in mana cu o tzatza tare

Comentariu de sangeorzan — Iunie 10, 2008 @ 4:37 pm

Atât.

Edit: am observat că a mai comentat o dată, anul ăsta.

A trecut un an lung cat un secol.Tuturor celor care au avut un gand pentru copilul meu le multumesc.

Comentariu de tetea — Iunie 6, 2009 @ 12:30 am

Mergeam înspre casă pe minunata mea stradă Baba Novac, care este prevăzută cu scuar de flori pe mijloc şi cu câte două benzi pe sensul de mers.
Maşina poliţiei se deplasa în aceeaşi direcţie ca şi mine, pe banda a doua. În spatele ei, un BMW seria 3. Prima bandă fiind liberă, cel cu BMW-ul alege să depăşească maşina poliţiei, fără să semnalizeze, ca mai apoi să se bage în faţa lor, tot fără să semnalizeze.

Şi-au continuat toţi drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu ştiu vouă, dar mie mi se pare în primul rând o nepăsare totală a poliţiei, iar în al doilea rând o nesimţire cruntă a utilizatorului de BMW.

Pentru mine, Poliţia Română e 0. Dacă nu-s şpăgari sunt jegoşi care dau amenzi pentru fapte închipuite, doar ca să-şi facă raţia. Dar asta numai atunci când stau la geană, nicidecum când sunt implicaţi şi ei în trafic.

Şi dacă tot veni vorba de fenomenul ăsta care presupune interzicerea folosirii semnalizării (dacă eşti şmecher, desigur), să vă spun când am văzut un învăţăcel într-ale condusului care a făcut dreapta pe strada mea, fără să semnalizeze, cu instructorul lângă el!!!

Aş avea de adresat nişte cuvinte licenţioase tuturor poliţiştilor proşti care nu ştiu să-şi facă datoria, instructorilor care nu ştiu nici ei să conducă şi celor care dau carnete de conducere pe bandă (să-mi crească şansele de a fi omorât de un prost), dar n-am să fac asta, pentru că nu-i place

Aveam atunci la status “Cine e fata cu care m-am întâlnit ieri?” și a fost accesat de 50 de ori în primele 30 de minute de la publicare. Acum înțeleg perfect de ce au așa mare succes publicațiile de scandal: toată lumea vrea o parte din viața privată a altcuiva. Să vă zic, deci, curioșilor

Fata… am văzut-o azi la facultate. Nu mi-a mai zâmbit ca atunci, și nici nu mi s-a mai părut frumoasă. E ok așa, dar atât Ah, și pentru că era acolo cu o hurtă de colegi… nu i-am mai cerut nici scuze pentru comportamentul meu de pe 7 mai.
Bănuiesc că e anul I, dar nu-mi aduc aminte în ce circumstanțe am cunoscut-o.

Drăguțe poveștile mele cu happy-end, nu?

Să fie asta din cauza conceptului de metrou?

Fata avea o figură cunoscută, dar n-am nicio idee de unde. Era înaltă, avea părul lung şi negru şi buze faine.

Îmi pare rău că nu am întrebat-o cine e. Îmi pare rău şi că m-am comportat aşa ca un fraier.

In ziua de 25 aprilie 2009 ora 20:18:48 (ora Romaniei) s-a produs un cutremur de magnitudine 5.1 (pe scara Richter) la adancimea de 100 km in zona Vrancea. Cutremurul a fost simtit cu intensitatea V in zona epicentrala si cu intensitatea III-IV in zona orasului Bucuresti. Cutremurul a fost resimtit de asemenea pe o arie intinsa inspre nord est (Iaşi, Chişinău) si sud vest (Piteşti, Craiova si chiar in Bulgaria).

Pentru distributia frecventa de aparitie – magnitudine tipica zonei seismice vrancene, seismele de magnitudine de peste 5 au o perioada medie de repetare de 2 – 3 ani. In ultimii 10 ani au fost generate urmatoarele cutremure cu magnitudine mai mari de 5:

1999/04/28 08:47 h = 151 km, M = 5.3

2000/04/06 00:10 h = 143 km, M = 5.0

2004/10/27 21:47 h =  99 km, M = 6.0

2005/05/14 01:53 h = 148 km, M = 5.1

In general socurile vrancene de adancime intermediara au replici semnificativ mai putine comparativ cu socurile din crusta si de marime semnificativ mai mica fata de marimea socului principal. De aceea, pentru evenimentul din 25 aprilie probabilitatea producerii unor replici care sa fie simtite este extrem de mica.

Eu stăteam pe scaunul de la calculator… şi când am auzit vuietul acela specific cutremurelor şi am simţit cum se mişcă blocul, m-am căcat pe mine de frică, mi s-a uscat instantaneu gura şi mă gândeam cum să ajung mai repede sub tocul uşii de la intrare. De data asta am avut noroc, pentru că abia ce am reuşit să mă ridic de pe scaun şi s-a şi terminat. Cred că intensitatea maximă pe care am resimţit-o a durat între 1-2 secunde.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă adăpostesc sub tocul uşii de la intrare. Am văzut că nu se mai întâmplă nimic, m-am întors în cameră şi am pus chitarele în huse şi le-am ferit de obiecte care ar fi putut să cadă pe ele. Apoi a trebuit să plec la gară şi am luat-o şi pe Hope cu mine

De ce sunt îngroşate cele două cutremure din lista de mai sus? Pentru că sunt primele două din viaţa mea…

În 2004 s-a întâmplat exact după petrecerea de Haloween, iar eu stăteam cu un coleg de liceu cu fundul pe un gard şi împărtăşeam impresii despre jocuri de strategie. S-a auzit un vuiet sinistru, a început să se mişte gardul, am crezut că bate vântul… apoi am auzit vase care se spărgeau prin casele oamenilor (care stăteau în blocuri cu 4 etaje) şi ne-am speriat amândoi şi am fugit în mijlocul drumului. Cred că mama l-a simţit tare de tot la etajul 6, eu am avut noroc că eram pe-afară.
Oricum, cutremurul a fost naşpa. A durat şi destul de mult timp (cred că vreo 10 secunde) şi a fost foarte puternic: 6 grade înseamnă muuult.

În 2005 stăteam tot la calculator, şi aveam un birou şubred de tot… care a început să se mişte dintr-o parte în alta. Atunci primul instinct a fost să ţin monitorul CRT de 19″ de atunci să nu cadă Oricum, a fost destul de slăbuţ, că s-a terminat repede.

Din experienţa mea de până acum la capitolul cutremure, trag concluzia că sunt cu atât mai devastatoare cu cât ţin mai mult. Cum ar veni unul de 6 grade dar foarte scurt ar fi mai lejer decât unul 5 grade mai lung Dar e doar o părere personală, nu ştiu dacă e adevărat.

- Va urma -

Membri ai grupului nostru au incercat noaptea trecuta sa treaca Prutul. Granita este inchisa.
Frati ai nostri au fost arestati noaptea trecuta. Nu stim nimic despre ei.
Drept urmare: facem un apel la toti romanii, din orice oras ar fi ei: IESITI IN STRADA. CAT MAI MULTI, CAT MAI DECISI. Trebuie sa ne aparam fratii cum putem.

La Bucuresti, va fi iar ora 20.00 in Piata Universitatii. Restul oraselor sunt rugate sa se organizeze cat mai bine pentru a transmite urmatoarele cereri:

1. Presedintele Romaniei , Guvernul si Parlamentul Romaniei sa condamne, in cursul zilei de astazi, actele de diversiune si reprimare sangeroasa a manfestantilor anticomunisti din Republica Moldova.
2. Romania, ca stat membru al Uniunii Europene, sa solicite Parlamentului European si Comisiei Europene adoptarea unei pozitii ferme in vederea organizarii de alegeri cu adevarat libere, care sa conduca la decomunizarea Republicii Moldova.

Ascultaţi melodiile din playlist-ul de mai jos

Foto: Gleb Garanich / Reuters

Haideţi să fim puţin serioşi: Republica Moldova nu există decât ca o invenţie a ruşilor. La fel şi limba moldovenească şi cred că mai pot fi date şi alte exemple.

Mie mi se pare remarcabil că după atâţia ani de dominaţie rusească, ce a implicat strămutarea unui număr mare de ruşi pe teritoriul Moldovei, folosirea frecventă a limbii ruse pe diferite canale de comunicare, inventarea limbii moldoveneşti sau orice alte măsuri luate în direcţia anti-românismului, încă mai există oameni care se simt români şi cred în spiritul naţionalist român.

Ieri, basarabenii s-au trezit puţin şi au luat atitudine faţă de nedreptăţile pe care le trăiesc. Îi admir pentru asta, dar nu ştiu dacă finalul acţiunilor de la Chişinău vor avea un final fericit.

Eu, personal, îmi doresc UNIREA. Am afirmat asta în repetate rânduri… Totuşi, nu cred că se va întâmpla asta (cel puţin nu acum).

- Europa nu are niciun interes în a susţine această unire pentru că este împotriva intereselor Rusiei, de ale cărei resurse naturale depinde destul de mult;
- în Transnistria sunt mobilizate armate ruseşti, care ar putea oricând să intervină sângeros în suprimarea acţiunilor protestatare;
- alegerile “libere” de pe 5 aprilie sunt considerate corecte de către O.S.C.E. (şi cine le-or mai supraveghea). Astfel, ei condamnă manifestările violente de ieri şi îndeamnă la calm. Ce uşor e să închizi ochii şi să te faci că plouă, nu? Ce-i interesează că oamenii ăia suferă de pe urma regimului comunist instaurat, de fapt, în mod ilegitim?
Ăştia nu dau doi bani pe oameni, decât în cazul în care urmăresc anumite interese (ceea ce nu e cazul, acum);
- în cazul unirii, România ar deveni o forţă prea mare în Balcani, ceea ce nu s-a dorit niciodată;

Astea ar fi câteva chestii la care mă gândesc acum. Dar impedimente mai sunt. În plus, nu-i uşor de realizat o unire, pentru că implică o serie de schimbări majore la nivel administrativ, economic, de infrastructură ş.a.m.d. E foarte mult de muncă pentru a face din două state de drept unul singur.

Dar merită!

Sper să ajung să trăiesc să văd România Mare.

Aşa… după cum spuneam, am plecat la Iaşi. Pe drum m-am tot gândit la viaţa asta care se ocupă de nişte coincidenţe de neimaginat Deh, “bucuroşi le-om duce toate”, fără alte comentarii.

Pentru că a trecut foarte mult timp, nu mai ţin minte exact firul evenimentelor. Totuşi, am să încerc să povestesc ce-mi aduc aminte.

Iulia era prin oraş cu fostul ei prieten şi cu ceva prieteni de-ai lui. La un moment dat mă sună şi îmi zice să ne întâlnim, că ăia s-au dus să mănânce şi ei îi vine rău de la mirosul de mâncare, plus răul fizic pe care i-l provoacă prezenţa fostului.
Eu m-am simţit cumva în plus, “având acces” la ea doar într-o pauză, cum ar veni.

Ne-am întâlnit în parcarea stadionului Poli Iaşi, undeva pe Copou. Am stat puţin de vorbă, apoi mi-a zis că vrea să se întâlnească şi cu o prietenă. Am plecat după prietena ei s-o luăm de acasă, apoi ne-am întors în parcare. Şi am stat toţi trei în maşina mea, am ascultat muzică faină şi am discutat câte chestii pe care nu le reţin.
Trecuseră deja vreo trei ore, ea nu mai primise nicio veste de la prietenii care mâncau de zor… Oricum, ea a zis că trebuie să plece.

Întâmplător sau nu, exact după ce a deschis uşa de la maşină şi nici nu coborâse bine, începe Rod Stewart să-i zică “I would have given you all of my heart…“. Ea se uită la mine, îmi zâmbeşte şi mă întreabă “Ai făcut intenţionat, aşa-i?“. Eu m-am uitat la ea prelung şi i-am zis “Pa, Iulia.” Nu va şti niciodată dacă a fost o simplă întâmplare sau ceva premeditat de mine. În fond, ce mai contează?

Am aşteptat-o să plece şi mi-a trimis o bezea când a trecut prin dreptul meu. Eu i-am zâmbit şi am mers în spatele ei până drumurile noastre s-au despărţit.

Apoi am mers cu nişte prieteni pe Bucium, să vedem Iaşiul noaptea. Am făcut o singură poză (nereuşită) şi s-a descărcat aparatul. Dar mă voi întoarce, cu bateriile pline

A venit Ştefan în vizită şi a intrat pe balcon (nu ştiu exact din ce motiv) şi mi-a zis… “Mă, da’ florile astea le mai uzi vreodată, că aici la tine în balcon e ca-n deşert!”.
Eu, destul de confuz… “Care flori?!”

Astăzi am văzut pentru prima dată în 5 luni de zile că am flori. Şi chiar acum vreo săptămână mă gândeam “În casa asta nu este nicio floare. Poate ar trebui să-mi cumpăr una să am grijă de ea, să capăt puţină responsabilitate.”

Şi nu e ca şi cum n-aş fi fost niciodată pe balcon. Acolo întind rufele, care ajung să stea destul de aproape de flori. Dar nu le-am văzut niciodată. Extrem de surprinzător, doar una era moartă. Una se ţine chiar bine, iar celelalte o duc cam rău, dar trăiesc. Nu pot să-mi explic cum au supravieţuit atâta timp fără apă.

De azi înainte am să le ud, pentru că sunt un exemplu al supravieţuirii în condiţii foarte proaste. Singura problemă e că nu prea ştiu cum să le fac… să nu le înec.

De ce să încerci să schimbi ceva? Tu, ca relativ nimic pe pământul ăsta, să poţi schimba ceva?

Dacă într-adevăr vrei să faci un bine, acţionează în cel mai dur mod posibil: nu te mai uita la 0TV, nu mai urmări ştirile ProTV (de la orice oră, nu doar cele de la ora 5), nu mai citi Libertatea, CanCan, Click sau mai ştiu eu ce alte minunii. Aşa îi vei lovi cel mai tare. Sau poate preferi să-şi ia elicoptere şi să se plimbe la 5 dimineaţa pe Magheru în Bentley-ul lui, pe banii prostiei tale?

Informaţia nu ţi-o bagă ăştia pe gât. Nu te obligă nimeni să deschizi televizorul, să intri pe chat-uri de tot felul, reţele sociale etc.
Animalele nu pot să aleagă. Dacă nu sunt fericite cu locul lor în lume… asta e. Trebuie să trăiască viaţa ce le-a fost dată. Oamenii, în schimb, nu trebuie. Ei au puterea de a alege.

Lasă internetul, ieşi până afară să vezi cum au răsărit primele flori şi cum au început să înmugurească copacii. Vizitează un parc, plantează un copac.

Simte efectul ameţitor care îţi săgeată săgetează tot corpul atunci când săruţi pe cineva pentru prima dată.

Trăieşte viaţa reală, aşa cum o vrei tu. Nu cum o vor alţii.

Tu trebuie să fii schimbarea!