Archive for the 'D’ale vieÅ£ii' Category

Page 2 of 7

Am găsit-o!

Pentru că articolul în care povesteam despre întâlnirea cu fata brunetă a stârnit un mare interes din partea publicului larg, consider că și continuarea merită menționată.

Aveam atunci la status “Cine e fata cu care m-am întâlnit ieri?” și a fost accesat de 50 de ori în primele 30 de minute de la publicare. Acum înțeleg perfect de ce au așa mare succes publicațiile de scandal: toată lumea vrea o parte din viața privată a altcuiva. Să vă zic, deci, curioșilor :)

Fata… am văzut-o azi la facultate. Nu mi-a mai zâmbit ca atunci, și nici nu mi s-a mai părut frumoasă. E ok așa, dar atât :) Ah, și pentru că era acolo cu o hurtă de colegi… nu i-am mai cerut nici scuze pentru comportamentul meu de pe 7 mai.
Bănuiesc că e anul I, dar nu-mi aduc aminte în ce circumstanțe am cunoscut-o.

Drăguțe poveștile mele cu happy-end, nu?

Observație la metrou

Stația Izvor, ușile deschise. Trenul staționează 3 minute.
Cu toate astea, oamenii se țin în continuare de mânere și de bare, ca și cum trenul ar fi în mișcare și echilibrul le-ar putea fi afectat.

Să fie asta din cauza conceptului de metrou? :)

De prin Dristor

Ieri când mergeam la facultate mi s-au intersectat drumurile cu o domnișoară foarte drăguță pe care, din păcate, nu am putut să mi-o amintesc.
Ea, cum m-a văzut, mi-a afișat un zâmbet larg, iar eu mă uitam la ea ca prostul. După ce a trecut de mine cu câțiva pași, s-a întors și mi-a spus “Ceauuu”. M-am întors și eu și i-am spus ceva de genul “Ah, saluut”. Am plecat fără să mai întorc capul…

Fata avea o figură cunoscută, dar n-am nicio idee de unde. Era înaltă, avea părul lung și negru și buze faine.

Îmi pare rău că nu am întrebat-o cine e. Îmi pare rău și că m-am comportat așa ca un fraier.

Ne-am cutremurat, deci…

După cum bine știți, aseară ne-am zdruncinat puțin. Iată ce spune Institutul Național pentru Fizica Pământului:

In ziua de 25 aprilie 2009 ora 20:18:48 (ora Romaniei) s-a produs un cutremur de magnitudine 5.1 (pe scara Richter) la adancimea de 100 km in zona Vrancea. Cutremurul a fost simtit cu intensitatea V in zona epicentrala si cu intensitatea III-IV in zona orasului Bucuresti. Cutremurul a fost resimtit de asemenea pe o arie intinsa inspre nord est (Iași, Chișinău) si sud vest (Pitești, Craiova si chiar in Bulgaria).

Pentru distributia frecventa de aparitie – magnitudine tipica zonei seismice vrancene, seismele de magnitudine de peste 5 au o perioada medie de repetare de 2 – 3 ani. In ultimii 10 ani au fost generate urmatoarele cutremure cu magnitudine mai mari de 5:

1999/04/28 08:47 h = 151 km, M = 5.3

2000/04/06 00:10 h = 143 km, M = 5.0

2004/10/27 21:47 h =  99 km, M = 6.0

2005/05/14 01:53 h = 148 km, M = 5.1

In general socurile vrancene de adancime intermediara au replici semnificativ mai putine comparativ cu socurile din crusta si de marime semnificativ mai mica fata de marimea socului principal. De aceea, pentru evenimentul din 25 aprilie probabilitatea producerii unor replici care sa fie simtite este extrem de mica.

Eu stăteam pe scaunul de la calculator… și când am auzit vuietul acela specific cutremurelor și am simțit cum se mișcă blocul, m-am căcat pe mine de frică, mi s-a uscat instantaneu gura și mă gândeam cum să ajung mai repede sub tocul ușii de la intrare. De data asta am avut noroc, pentru că abia ce am reușit să mă ridic de pe scaun și s-a și terminat. Cred că intensitatea maximă pe care am resimțit-o a durat între 1-2 secunde.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă adăpostesc sub tocul ușii de la intrare. Am văzut că nu se mai întâmplă nimic, m-am întors în cameră și am pus chitarele în huse și le-am ferit de obiecte care ar fi putut să cadă pe ele. Apoi a trebuit să plec la gară și am luat-o și pe Hope cu mine :D

De ce sunt îngroșate cele două cutremure din lista de mai sus? Pentru că sunt primele două din viața mea…

În 2004 s-a întâmplat exact după petrecerea de Haloween, iar eu stăteam cu un coleg de liceu cu fundul pe un gard și împărtășeam impresii despre jocuri de strategie. S-a auzit un vuiet sinistru, a început să se miște gardul, am crezut că bate vântul… apoi am auzit vase care se spărgeau prin casele oamenilor (care stăteau în blocuri cu 4 etaje) și ne-am speriat amândoi și am fugit în mijlocul drumului. Cred că mama l-a simțit tare de tot la etajul 6, eu am avut noroc că eram pe-afară.
Oricum, cutremurul a fost nașpa. A durat și destul de mult timp (cred că vreo 10 secunde) și a fost foarte puternic: 6 grade înseamnă muuult.

În 2005 stăteam tot la calculator, și aveam un birou șubred de tot… care a început să se miște dintr-o parte în alta. Atunci primul instinct a fost să țin monitorul CRT de 19″ de atunci să nu cadă :) Oricum, a fost destul de slăbuț, că s-a terminat repede.

Din experiența mea de până acum la capitolul cutremure, trag concluzia că sunt cu atât mai devastatoare cu cât țin mai mult. Cum ar veni unul de 6 grade dar foarte scurt ar fi mai lejer decât unul 5 grade mai lung :) Dar e doar o părere personală, nu știu dacă e adevărat.

– Va urma –

Basarabia – pământ românesc

UPDATE! De la noii golani:

Membri ai grupului nostru au incercat noaptea trecuta sa treaca Prutul. Granita este inchisa.
Frati ai nostri au fost arestati noaptea trecuta. Nu stim nimic despre ei.
Drept urmare: facem un apel la toti romanii, din orice oras ar fi ei: IESITI IN STRADA. CAT MAI MULTI, CAT MAI DECISI. Trebuie sa ne aparam fratii cum putem.

La Bucuresti, va fi iar ora 20.00 in Piata Universitatii. Restul oraselor sunt rugate sa se organizeze cat mai bine pentru a transmite urmatoarele cereri:

1. Presedintele Romaniei , Guvernul si Parlamentul Romaniei sa condamne, in cursul zilei de astazi, actele de diversiune si reprimare sangeroasa a manfestantilor anticomunisti din Republica Moldova.
2. Romania, ca stat membru al Uniunii Europene, sa solicite Parlamentului European si Comisiei Europene adoptarea unei pozitii ferme in vederea organizarii de alegeri cu adevarat libere, care sa conduca la decomunizarea Republicii Moldova.

Ascultați melodiile din playlist-ul de mai jos

Foto: Gleb Garanich / Reuters

Haideți să fim puțin serioși: Republica Moldova nu există decât ca o invenție a rușilor. La fel și limba moldovenească și cred că mai pot fi date și alte exemple.

Mie mi se pare remarcabil că după atâția ani de dominație rusească, ce a implicat strămutarea unui număr mare de ruși pe teritoriul Moldovei, folosirea frecventă a limbii ruse pe diferite canale de comunicare, inventarea limbii moldovenești sau orice alte măsuri luate în direcția anti-românismului, încă mai există oameni care se simt români și cred în spiritul naționalist român.

Ieri, basarabenii s-au trezit puțin și au luat atitudine față de nedreptățile pe care le trăiesc. Îi admir pentru asta, dar nu știu dacă finalul acțiunilor de la Chișinău vor avea un final fericit.

Eu, personal, îmi doresc UNIREA. Am afirmat asta în repetate rânduri… Totuși, nu cred că se va întâmpla asta (cel puțin nu acum).

– Europa nu are niciun interes în a susține această unire pentru că este împotriva intereselor Rusiei, de ale cărei resurse naturale depinde destul de mult;
– în Transnistria sunt mobilizate armate rusești, care ar putea oricând să intervină sângeros în suprimarea acțiunilor protestatare;
– alegerile “libere” de pe 5 aprilie sunt considerate corecte de către O.S.C.E. (și cine le-or mai supraveghea). Astfel, ei condamnă manifestările violente de ieri și îndeamnă la calm. Ce ușor e să închizi ochii și să te faci că plouă, nu? Ce-i interesează că oamenii ăia suferă de pe urma regimului comunist instaurat, de fapt, în mod ilegitim?
Ä‚știa nu dau doi bani pe oameni, decât în cazul în care urmăresc anumite interese (ceea ce nu e cazul, acum);
– în cazul unirii, România ar deveni o forță prea mare în Balcani, ceea ce nu s-a dorit niciodată;

Astea ar fi câteva chestii la care mă gândesc acum. Dar impedimente mai sunt. În plus, nu-i ușor de realizat o unire, pentru că implică o serie de schimbări majore la nivel administrativ, economic, de infrastructură ș.a.m.d. E foarte mult de muncă pentru a face din două state de drept unul singur.

Dar merită!

Sper să ajung să trăiesc să văd România Mare.

A doua excursie la Iași (2)

Știu, știu… a trecut foarte mult timp. Și de la excursie, și de când am scris prima dată despre ea.

Așa… după cum spuneam, am plecat la Iași. Pe drum m-am tot gândit la viața asta care se ocupă de niște coincidențe de neimaginat :) Deh, “bucuroși le-om duce toate”, fără alte comentarii.

Pentru că a trecut foarte mult timp, nu mai țin minte exact firul evenimentelor. Totuși, am să încerc să povestesc ce-mi aduc aminte.

Iulia era prin oraș cu fostul ei prieten și cu ceva prieteni de-ai lui. La un moment dat mă sună și îmi zice să ne întâlnim, că ăia s-au dus să mănânce și ei îi vine rău de la mirosul de mâncare, plus răul fizic pe care i-l provoacă prezența fostului.
Eu m-am simțit cumva în plus, “având acces” la ea doar într-o pauză, cum ar veni.

Ne-am întâlnit în parcarea stadionului Poli Iași, undeva pe Copou. Am stat puțin de vorbă, apoi mi-a zis că vrea să se întâlnească și cu o prietenă. Am plecat după prietena ei s-o luăm de acasă, apoi ne-am întors în parcare. Și am stat toți trei în mașina mea, am ascultat muzică faină și am discutat câte chestii pe care nu le rețin.
Trecuseră deja vreo trei ore, ea nu mai primise nicio veste de la prietenii care mâncau de zor… Oricum, ea a zis că trebuie să plece.

Întâmplător sau nu, exact după ce a deschis ușa de la mașină și nici nu coborâse bine, începe Rod Stewart să-i zică “I would have given you all of my heart…“. Ea se uită la mine, îmi zâmbește și mă întreabă “Ai făcut intenționat, așa-i?“. Eu m-am uitat la ea prelung și i-am zis “Pa, Iulia.” Nu va ști niciodată dacă a fost o simplă întâmplare sau ceva premeditat de mine. În fond, ce mai contează? :)

[media id=183 width=500 height=395]

Am așteptat-o să plece și mi-a trimis o bezea când a trecut prin dreptul meu. Eu i-am zâmbit și am mers în spatele ei până drumurile noastre s-au despărțit.

Apoi am mers cu niște prieteni pe Bucium, să vedem Iașiul noaptea. Am făcut o singură poză (nereușită) și s-a descărcat aparatul. Dar mă voi întoarce, cu bateriile pline :D

Eu, ignorantul

Asta sunt eu, un ignorant. Altfel nu-mi explic ce s-a întâmplat astăzi.

A venit Ștefan în vizită și a intrat pe balcon (nu știu exact din ce motiv) și mi-a zis… “Mă, da’ florile astea le mai uzi vreodată, că aici la tine în balcon e ca-n deșert!”.
Eu, destul de confuz… “Care flori?!”

Astăzi am văzut pentru prima dată în 5 luni de zile că am flori. Și chiar acum vreo săptămână mă gândeam “În casa asta nu este nicio floare. Poate ar trebui să-mi cumpăr una să am grijă de ea, să capăt puțină responsabilitate.”

Și nu e ca și cum n-aș fi fost niciodată pe balcon. Acolo întind rufele, care ajung să stea destul de aproape de flori. Dar nu le-am văzut niciodată. Extrem de surprinzător, doar una era moartă. Una se ține chiar bine, iar celelalte o duc cam rău, dar trăiesc. Nu pot să-mi explic cum au supraviețuit atâta timp fără apă.

De azi înainte am să le ud, pentru că sunt un exemplu al supraviețuirii în condiții foarte proaste. Singura problemă e că nu prea știu cum să le fac… să nu le înec. :)

Continue reading ‘Eu, ignorantul’

Vrei să schimbi ceva? Trebuie să fii schimbarea!

[de ascultat cum citesc eu]

[media id=179 width=400 height=20]

De ce să încerci să schimbi ceva? Tu, ca relativ nimic pe pământul ăsta, să poți schimba ceva?

Dacă într-adevăr vrei să faci un bine, acționează în cel mai dur mod posibil: nu te mai uita la 0TV, nu mai urmări știrile ProTV (de la orice oră, nu doar cele de la ora 5), nu mai citi Libertatea, CanCan, Click sau mai știu eu ce alte minunii. Așa îi vei lovi cel mai tare. Sau poate preferi să-și ia elicoptere și să se plimbe la 5 dimineața pe Magheru în Bentley-ul lui, pe banii prostiei tale?

Informația nu ți-o bagă ăștia pe gât. Nu te obligă nimeni să deschizi televizorul, să intri pe chat-uri de tot felul, rețele sociale etc.
Animalele nu pot să aleagă. Dacă nu sunt fericite cu locul lor în lume… asta e. Trebuie să trăiască viața ce le-a fost dată. Oamenii, în schimb, nu trebuie. Ei au puterea de a alege.

Lasă internetul, ieși până afară să vezi cum au răsărit primele flori și cum au început să înmugurească copacii. Vizitează un parc, plantează un copac.

Simte efectul amețitor care îți săgeată săgetează tot corpul atunci când săruți pe cineva pentru prima dată.

Trăiește viața reală, așa cum o vrei tu. Nu cum o vor alții.

Tu trebuie să fii schimbarea!

Ce-am învățat

Sau ce cred că am învătaț.

Da mă, tot despre gagici e vorba. Că mă gândeam de mai multă vreme la subiectul ăsta. Am să scriu câteva chestii, cu liniuță (sau cerculeț):

  • Nu vorbi prea mult cu ele, mergi pe principiile “mai răruț, că-i mai drăguț” și “vorba lungă, sărăcia omului”.
  • Insist: nu pierde vremea inutil pe pupici virtuali, webcam-uri și alte prostii.
  • Invit-o în oraș. Tu alegi locul, nu ea. O ceainărie, o cafenea… sunt multe localuri drăguțe în care pot fi impresionate.
  • Instist: neapărat să vă întâlniți față în față. Faceți un bine omenirii, să nu ajungem peste 50 de ani să facem cybersex :)
  • Fă-o să înțeleagă că îți place de ea și nu o vrei doar ca amică (nu că barbații ar tinde spre așa ceva, dar ele ți-o dau grav cu amiciția)
  • Spune-i că e frumoasă, când știi că pentru tine s-a pregătit :)
  • Ce am spus mai sus despre vorbit e valabil pe net. La întâlnire trebuie să vorbești, altfel riști să pari anti-social, fraier (sau ce mai pot crede ele).
  • Nu acapara discuția. Fă în așa fel încât să fie echilibrată. Nimeni nu vrea să plictisească cealaltă persoană, așa-i?
  • Alege subiecte neutre, care să nu ducă la situații contradictorii. Gen fotografie, excursii pe munte… poți să o întrebi ce-i place…
  • Fără politică, sport și alte treburi delicate.

Atât, că nu mai am idei. Astea mi-au trecut prin cap mai devreme.

Desigur, la mine nu se prea aplică, dar în general sunt ok.
Pentru că eu pot să-i spun din prima că-mi place de ea, ea să-mi zică că are prieten… dar apoi să mă invite în oraș și când vreau să avansez să-mi bage iar detaliul cu prietenul.
Pentru că eu pot să-i spun din prima că-mi place de ea, ea să nu aibă prieten… eu să o invit în oraș, să mă invite și ea pe mine și apoi să nu se întâmple nimic.
Pentru că eu pot atât de multe care nu se leagă…

Ah, din motive pe care nu le explic acum, am căutat pe Google ceva de genul “27 year old virgin” și am găsit chiar la primul link o groază de povestiri cu persoane de 27+ ani, virgine, și care își dădeau cu părerea despre problema lor (în cazul fericit în care o considerau problemă).
Viața-i scurtă, băăă. Nici nu știi cum îți cade în cap albastrul cerului (ca să citez Pasărea Colibri) :)

Și vă promit eu că așa e, că parcă nu trece o săptămână și vine iar 1 să plătesc chiria :|

Lucrurile bune…

… pe care vreți să le faceți mai bune… vă roagă în numele tuturor lucrurilor bune care nu au nevoie să fie mai bune (pentru că probabil au atins deja apogeul) să nu mai încercați să le schimbați. Le veți face mai proaste, în mod sigur.

Dacă a sunat puțin ambiguu, este vorba despre dorința noastră arzătoare de a transforma ceva bun în ceva mai bun. Și o dăm în bară, elegant.

Sau, generalizând, de a face ceva care știi că nu va aduce niciun beneficiu. Ba mai mult, va strica. Când simți că-și bagă michiduță coada, las-o baltă!

Comandantul

Aseară am fost în El Grande Comandante să petrecem cu ocazia zilei de ieri.

Și m-am învârtit eu pe-acolo până am zărit o fată înaripată (adică avea niște aripi albe pe spate). Pac, o abordez:

– Zi-mi și mie te rog de unde ți-ai cumpărat aripile astea…
– …

N-am înțeles nimic. După câteva minute mă duc din nou.

– Serios acum, de unde ți le-ai cumpărat?
– …

M-am lăsat păgubaș. Și am mai dansat eu pe-acolo, până am ajuns să fiu spate în spate cu cineva. Mă uit, observ că e fată… și continui. La un moment dat îmi spune Andrei “Întoarce-te acum!”. M-am întors, am început să dansez cu ea… nu-i ziceam nimic. Și serios că am rupt tăcerea, dar nu mai țin minte cu ce… la care ea îmi spune ceva în franceză. Eu îi dau ceva pe engleză, ea în franceză, eu în franceză, ea în engleză… ne-am înțeles de minune :))

Ca să aflu că erau trei franțuzoaice (inclusiv fata cu aripi), care stau undeva în Alpi (nu mai rețin regiunea). Nu știu cât timp am petrecut cu ele, nici ce am mai vorbit, dar am ajuns să le intonez imnul Franței (prima strofă și refrenul) și să nu ne înțelegem aproape deloc. Fata cu aripi chiar zboară… cu parapanta.

Oricum, a fost un moment memorabil.

P.S. Nu știu de ce nu prea am chef de scris și articolul ăsta arată ca naiba.

Happy 1 martie! :)