Trasă la Vama Veche, în timpul Folk You. Nu spui de către cine, ţiu secret 
Arhiva categoriei 'D’ale mele'
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Simt cum mi se rupe inima-n mine. Conduc cu viteza unui biciclist pe un drum de piatră cubică ce mă leagănă în cadenţă.
Ascult muzică tristă şi cânt, parcă absent din lumea asta. Toate semafoarele sunt verzi, mergem mai departe….
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
… o va chema Daliana. Scriu aici să nu care cumva să uit.
Pentru că e un nume foarte rar şi, în opinia mea, foarte fain. E secsi şi demn de o fată foarte frumoasă 
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Azi dimineaţă eram pe tren, cu direcţia Bucureşti. Şi m-am trezit la ora 6 şi era aşa o privelişte faină… un “kodak moment”, cum se spune
Am deschis ochii şi am văzut pe geam munţii în depărtare, cu nişte nori negri şi frumoşi deasupra, iar în rest senin. Şi peste tot o lumină caldă, plăcută… Îmi pare rău că nu am făcut poză, dar aparatul stătea bine în geamantan, cocoţat undeva sus 
Poza asta am făcut-o pe la 7:30, dar atunci nu mai aveam niciun munte. Oricum, îmi place foarte mult şi am zis să o împărtăşesc aici, pe blog.
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Şi uite aşa ajung la un total de 28 de coarde
Citeşte în continuare ‘Încă patru coarde în camera mea…’
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Astăzi se împlineşte 1 an (Only Hope) de când am început să cânt la chitară. Nu am evoluat aşa cum mi-aş fi dorit, dar, în mare, e bine.
Am avut multe satisfacţii, multe amintiri şi a reuşit să-mi alunge tristeţea când a fost cazul.
A durat vreo 7-8 ani să-mi cumpăr o chitară, ca mai apoi, în 3 luni, să-mi mai cumpăr încă două Eh, asta este. Mereu primul pas e cel mai greu.
Tot anul trecut, pe vremea asta, începeam să mă îndrăgostesc de cea mai deşteaptă fată frumoasă. Ştii tu 
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Aseară, în bucătărie. Andrei cânta la chitară, iar eu, inspirat de muzica lui melodioasă, am compus pe loc o poezie:
E iarbă peste tot în jur
Şi luna între stele,
Râdeau de se căcau pe ele
Că mă ştergeam la cur.
Orice asemănare cu Eminescu este pur întâmplătoare 
Şi fără nicio legătură, astăzi sărbătorim 160 de ani de la naşterea lui Eminescu. Eu nu prea sunt fan, mă enervează clişeele folosite când se vorbeşte despre el, dar cred că este frumos să amintim această zi şi să vă arăt poeziile mele preferate de la el: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La mormântul lui Aaron Pumnul.
Ţin minte, de când eram mic, că bunica îmi spunea ca un fel de banc:
Se făcea că îl opreşte un poliţai pe Eminescu şi îi solicită să se legitimeze. Acesta îi spune că nu are acte la el, dar că îl cheamă Eminescu. Atunci, poliţaiul îi spune:
- Bine, dacă eşti într-adevăr el, compune-mi pe loc o poezie!
Într-o seară, colindând de unul singur pe stradă şi fiind uşor matolit, marele Eminescu este oprit de un sergent. Pentru a-i face dovada că este într-adevăr el, Eminescu, poliţaiul îi cere să-i compună pe loc 4 versuri. Eminescu se conformă:
“Iar tu, sergent de stradă
Cu fluierul la gât
Mai suflă-n p…a mă-tii,
Să-ţi ţie de urât.”
Am sunat-o pe bunica să o întreb, că nu mai ţineam minte poezia. Oricum, am găsit ceva pe Google, dar ştiu sigur că bunica spunea altfel
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Sunt oarecum trist. Aşa eram acum doi ani. Împreună. Şi era frumos, cel puţin mie îmi plăcea. Şi mi-ar plăcea şi acum… Eu nu pot să aleg. Nu mă asociez şi nu-mi place să fiu asociat.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am o vorbă după care îmi place să mă ghidez: no hard feelings. Nu-i chiar atât de greu pe cât pare să treci peste nişte prostii.
Şi pentru că noul an va veni peste 2 ore şi jumătate, vă doresc să fiţi fericiţi. Nu doar acum, ci mereu.
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Ultima dată când am ţi-am scris s-a întâmplat acum doi ani. Eh, atunci eram mai mic şi prost şi visam la cai verzi pe pereţi. Sau la cine ştie ce trup frumos sprijinit pe nişte picioare lungi 
Acum am coborât cu picioarele pe pământ. Am învăţat poate şi câteva chestii importante
Anul acesta vreau să-mi îmbunătăţesc fotografiatul, iar pentru asta voi avea nevoie de un aparat nou. Nikon D90, aşa se numeşte. Este chiar cel de pe F64, fără obiectiv, cu gentuţă şi ceva card de memorie. În mod sigur mă va ajuta nespus de mult, întrucât constituie un important avans tehnologic.
Da, ştiu, sunt foarte materialist anul ăsta. Şi nici măcar nu-mi pare rău. Asta, desigur, nu înseamnă că nu mai visez. Ci doar că încerc să mă descurc singur cu visurile mele.
Eu ştiu că nu mă vei dezamăgi şi că ne vom revedea bucuroşi!
Pupici,
Vlad
Notă: pentru cei care vor să-şi asume rolul de moş, voi pune la dispoziţie contul meu deschis la ING.
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Uff, şi încă ce sentimente mă încearcă.
Un gând de iarnă care ţine morţiş să le bată pe toate celelalte, alimentat de cele câteva colinde pe care mi le oferă Winamp-ul în fiecare zi pe modul amestecat şi de filmuleţele şi pozele din 4 ierni consecutive, pe care tocmai le-am privit…
Şi inevitabil mă gândesc şi la diferite dezamăgiri care s-au întâmplat în câte ierni, şi-mi trânteşte drăguţul ăsta de player Bonnie Tyler – It’s a heartache; cum nici nu se putea mai bine, nu?
Ar cam trebui să fie ultima… iarnă
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Unde-s zilele când mă striga la poartă să ies pe-afară, ca să ne mai pupăm puţin noaptea pe la colţuri?
Unde-s zilele când îi spuneam pentru prima dată ce simt pentru ea?
Unde-s zilele când mergeam pe tren şi ea era frumuşică şi blondă şi ne-am combinat prin mesaje? “Vrei să…?”
Unde-s zilele când ea era cea mai frumoasă şi era moartă după mine şi eu eram atât de prost încât nici nu-mi dădeam seama?
Unde-s zilele când puteam să văd cerul cum se oglindeşte în ochii ei negri?
Unde-s zilele când mă trezeam dimineaţa cu un mesaj de la ea?
Unde-s zilele când ea înseamna aproape jumătate din tot pentru mine?
Unde-s zilele când purtam discuţii interminabile, privindu-ne la webcam?
Unde-s zilele când venea singură la Bucureşti, într-o inconştienţă totală, doar ca să mă vadă?
Unde-s zilele când nu mai avea răbdare să ajung acasă pe mess şi mă suna de pe fix, doar să mai vorbim?
Eh, duse-s zilele. Acum e vremea nopţilor! 3F
Abonează-te, cine ştie când îmi vine o idee genială şi o ratezi... :)
Ultimele comentarii